Un perete de templu, acoperit de sus până jos cu mici figuri: o bufniță, un picior, un val de apă, un bărbat așezat. Le recunoști pe fiecare, și totuși nu înțelegi nimic din ce spun. Imaginile sunt limpezi, dar mesajul rămâne închis. Așa arată, pentru un copil, și prima pagină dintr-o carte adevărată: semne pe care le vede foarte bine, fără să le poată auzi încă vocea. În A Patra Mare Lecție, povestea scrisului se oprește pe malurile Nilului, acolo unde imaginile au învățat să vorbească.
Semne care vorbesc pe malul Nilului
În urmă cu aproximativ cinci mii de ani, oamenii din Egipt au început să așeze imagini una lângă alta pentru a păstra cuvinte. Mult mai târziu, grecii le-au numit hieroglife, adică „sculpturi sacre”, pentru că le vedeau săpate în pereții templelor și ai mormintelor. Numai că ele nu trăiau doar în piatră. Erau pictate în culori vii și scrise cu pensule subțiri din trestie pe papirus, o foaie făcută tot din trestia care creștea de-a lungul fluviului. Nilul le dădea hrană, drum și, iată, chiar și materialul pentru scris.
Partea cea mai surprinzătoare pentru copii este că un semn nu însemna mereu același lucru. Uneori arăta chiar obiectul desenat. Alteori numea o acțiune legată de el, așa cum două picioare în mers puteau vorbi despre a merge. Și uneori semnul nu mai spunea nimic despre imaginea lui, ci păstra doar un sunet: bufnița, de pildă, stătea pentru sunetul „m”. Cine citea trebuia să ghicească din context cum lucrează fiecare figură. Nu e de mirare că scribii învățau ani la rând pentru a stăpâni sute de semne.
Printre aceste figuri, unele nume erau așezate cu grijă într-un chenar oval, ca o frânghie legată la capete. Acolo stăteau numele regilor, protejate și puse în lumină. Aproape orice copil care aude acest detaliu întreabă imediat: „Cum ar arăta numele meu?” Iar dacă privești atent șirurile de semne, observi încă un lucru frumos: oamenii și animalele desenate își întorc fața spre începutul rândului. Ele îi arată cititorului din ce parte să pornească.
Apoi a venit o lungă tăcere. Timp de secole, nimeni nu a mai știut să citească aceste semne. Pereții vorbeau, dar nu mai avea cine să-i asculte. Abia o piatră pe care același text fusese scris în trei feluri, Piatra de la Rosetta, și munca răbdătoare a lui Jean-François Champollion au redeschis ușa, în 1822. O limbă uitată a reînceput să fie înțeleasă.
Când nu înțelegi încă
Gândește-te la copilul care se apleacă peste o carte și vede litere pe care nu le poate citi încă. Seamănă foarte mult cu un călător în fața unui zid acoperit cu hieroglife. Pentru el, pagina este plină de semne care promit ceva. Putem să-i arătăm că această stare nu este un eșec, ci începutul unei descoperiri. Champollion a privit ani întregi semne pe care nu le înțelegea. Neștiința lui nu a fost un obstacol, ci punctul de plecare al unei mari răbdări.
Povestea hieroglifelor aduce cu ea și recunoștință. Scrisul pe care îl folosim astăzi cu ușurință poartă munca unor oameni fără număr: cei care au inventat primele semne, cei care i-au învățat pe alții, cei care au copiat, au păstrat și au redescoperit. Copilul care își scrie numele pe o foaie face parte, fără să știe, dintr-un lanț foarte lung. Merită să-i spunem asta, nu ca pe o lecție de memorat, ci ca pe o invitație de a se simți legat de cei dinaintea lui.
Mai este ceva de observat: pe pereții egiptenilor, ordinea și frumusețea mergeau mână în mână. Semnele erau așezate cu grijă, echilibrate, orientate cu sens. A scrie ordonat nu era doar o regulă, ci un fel de respect față de cel care va citi. Copiii simt acest lucru atunci când lucrează încet și atent. Iar faptul că scribii aveau nevoie de ani pentru a învăța sute de semne lasă o întrebare deschisă: nu ar putea exista o cale mai simplă? Povestea va răspunde mai târziu, cu alfabetul.
Încercați împreună: Inventați în familie sau în clasă o mică scriere cu imagini. Alegeți câteva semne: unul care arată un lucru (o casă, un pom), unul pentru o acțiune (a alerga, a mânca) și unul care păstrează doar un sunet. Scrieți un mesaj scurt și lăsați-i pe ceilalți să-l descifreze. La final, vorbiți despre ce semne au fost ușor de înțeles și care au creat confuzie, și de ce.
Ce imagini ne vorbesc astăzi fără niciun cuvânt? Gândește-te la indicatoarele de pe stradă, la desenele de pe ambalaje sau la micile pictograme de pe ecranul telefonului. Pe care le-ai înțeles de la prima vedere și pe care a trebuit să le înveți, la fel ca un tânăr scrib egiptean?